Pavel, Duhul şi poporul lui Dumnezeu

Dacă vrem ca Biserica să fie eficientă în lumea noastră postmodernă, va trebui să punem capăt vorbăriei goale despre Duhul şi să redobândim perspectiva lui Pavel: Duhul ca prezenţă personală a lui Dumnezeu în noi şi printre noi – prezenţă experimentată şi împuternicitoare, care ne dă puterea de a trăi ca popor în mod radical escatologic în lumea de azi, în timp ce aşteptăm împlinirea vremurilor. Toate celelalte, inclusiv roada şi darurile Duhului (altfel spus, viaţa etică şi modul în care charismata îşi găsesc expresia în închinare), slujesc acestui obiectiv final. Iată de ce vă adresez această „invitaţie” la a citi epistolele lui Pavel într-un mod nou, recunoscând rolul crucial al Duhului în viaţa şi în gândirea sa, şi totodată în viaţa bisericilor pauline. Insist asupra faptului că o astfel de lectură trebuie să fie în întregime exegetică – de aici frecventele referinţe la analizele exegetice prezentate în GEP – şi deplin teologică, pentru a vedea felul în care Duhul se integrează în tabloul mai larg al gândirii pauline. Această lectură proaspătă a scrierilor lui Pavel va evidenţia cu claritate faptul că pentru el, prezenţa Duhului ca realitate vie şi experimentată a reprezentat întotdeauna problema fundamentală a vieţii creştine. Întrucât aceasta este o afirmaţie teologică, va trebui ca în primul capitol să abordăm câteva chestiuni teologice preliminare. Îi încurajez pe cititori să nu se împotmolească aici. Capitolul este necesar pentru a stabili un punct de referinţă pentru restul cărţii.

Autorul