REFORMA - CALVIN: Romani, comentarii

Prima ediție a comentariului lui Calvin la Epistola către romani a fost publicată în martie 1540, la Strasbourg, și are, probabil, la origine o serie de conferințe susținute de Calvin la Geneva, între 1536 și 1538. De altfel, lucrarea trebuie să fi fost finalizată deja în octombrie 1539 (data la care este semnată dedicația către Simon Grinée, profesor de limbi la Basel). Ediția din 1540 a fost publicată în timpul exilului lui Calvin la Strasbourg, în tipografia lui Wendelinus Rihelius. Ediția amplificată a comentariului a apărut în 1556. Comentariul lui Calvin datează așadar din perioada primelor ediții latine ale Învățăturilor religiei creștine (1536, prima ediție; 1539, a doua ediție). Este limpede că demersul exegetic și cel sistematic s-au împletit încă de la început. Comentariul lui Calvin la Romani este prima piesă dintr-un proiect care avea în vedere lectura tuturor epistolelor pauline, în ordinea lor din canon. Însă, pentru Calvin, Epistola către romani constituie cheia de boltă a întregii revelații scripturistice, „o cale de acces către interpretarea întregii Scripturi“ (Jean Calvin, Sur l’épistre aux Romains, Paris, Meyrueis & Co., 1855, p. 1).

Calvin își propune să ajungă la textul scripturistic în starea lui factuală, evitând deturnările pe care le generează diversele grile hermeneutice sau tradiții de lectură. Obiectul lecturii este ingredientul fundamental al unei lecturi obiective. De asemenea, mesajul textului biblic este o taină, fapt care explică unele incongruențe interpretative între comentatorii Scripturii. Această observație a lui Calvin indică spre aceeași asimetrie dintre text (revelație) și cititor, lămurindu-ne cu privire la polul subiectiv al hermeneuticii lui Calvin. Neînțelesul tainei dumnezeiești nu trebuie să genereze neînțelegeri, ci să se constituie într-o invitație la umilință și la stăruința în legătura frățească.

Comentariul la Romani este o lectură a textului biblic realizată cu instrumente filologice. Calvin citește textul grecesc, la care raportează critic traducerile existente ale Bibliei. De asemenea, citește critic Vulgata, precum și traducerea latină a Noului Testament făcută de Erasmus, care, de altfel, a emendat textul Noului Testament pornind de la manuscrisele la care a avut acces. Altfel spus, Renașterea și Umanismul au inaugurat o nouă paradigmă de lectură a textelor vechi, în care germenii criticii textuale sunt deja prezenți. Prin abordarea filologică a textului, Calvin se înscrie natural în această nouă paradigmă. În mod evident, interesul deosebit față de acuratețea textului sacru este determinat de scopul exegezei, pentru Calvin, și anume recuperarea sensului originar al textului, cel pe care l-a avut în vedere autorul. Nu este vorba aici de o abordare literalistă, căci sensul originar nu este în mod necesar sensul literal. De-a lungul comentariului său, Calvin identifică figurile de stil, folosite din abundență de Apostol (hiperbole, ironii, metonimii, metafore, alegorii, expolițiuni, reduplicări etc.).

Comentariul lui Calvin are și reflexe apologetice, ba chiar polemice. Adversarii lui Calvin sunt, în principal, anabaptiștii „cei visători și superstițioși“ (Romani 1:9), la a căror teologie Calvin face referire de mai multe ori în carte, în general aluziv. De asemenea, Calvin polemizează cu „învățații numiți scolastici“ cu privire la rolul faptelor pentru mântuire (Romani 3:20), cu privire la iertarea parțială de păcate (Romani 4:6-8); cu „învățătura sofiștilor, pe care-i numim scolastici“ cu privire la eficiența sacramentelor, în Vechiul și respectiv în Noul Testament (Romani 4:12); cu privire la natura harului (Romani 5:15).

Comentariul Epistolei către romani cuprinde teme majore ale reflecției teologice a lui Calvin. Romani este temeiul unei reformulări a sistemului dogmatic în termeni de dreptate și îndreptățire. În subtext, se poate citi polemica reformatorului cu teologia medievală, care gravitează în jurul noțiunilor de „faptă bună“ și de „merit“. Îndreptățirea este dată numai prin credință (par la seule foy), numai prin mila divină (par la seule miséricorde), iar curățirea se face numai prin Isus (en Jésus-Christ seul) (Romani 3:21); nu prin fapte suntem mântuiți, ci numai prin chemarea dumnezeiască (la vocation seule) (Romani 9:11); învățătura îi aparține numai Sfintei Scripturi (saincte Escriture seule) (Romani 4:23); numai lumina Domnului îi poate deschide păcătosului ochii (Romani 6:21); numai de Hristos trebuie să ne ținem (à luy seul nous devons adhérer et nous tenir) (Romani 7:2-3); numai numele lui Dumnezeu, când este invocat, ne poate sfinți (le seul nom de Dieu) (Romani 14:6); numai învierea ne este garanție a mântuirii (la résurrection seule) (Romani 10:9); iar Apostolul îi dă numai lui Dumnezeu slavă (toute gloire à Dieu seul) (Romani 16:21).

Dacă numai harul operează mântuirea, atunci ea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu. Aceasta introduce o temă bine conturată în comentariul lui Calvin: cea a predestinării. O temă de a cărei dificultate Calvin este conștient, considerând-o un adevărat labirint în care mintea omului nu se poate descurca (Romani 9:14) și care stârnește controverse. Într-adevăr, doctrina calvinistă a dublei predestinări stârnește și astăzi disconfortul cititorilor lui Calvin. Cu toate acestea, este reducționistă orice lectură a scrierilor lui Calvin care face abstracție de tema libertății și a eliberării, căci nu trebuie să considerăm că faptul de a-L sluji pe Hristos ne știrbește libertatea și nu trebuie să „ne închipuim vreo libertate în afara Lui“, iar „libertatea Lui proprie, El le-a transmis-o și mădularelor Sale“ (Romani 7:4). Și atunci ce trebuie să înțelegem prin predestinare? Și ce înseamnă, pentru Calvin, sola gratia? Dar libertatea? Iată întrebări la care cititorul va putea găsi un răspuns în paginile acestei cărți.

(Extrase din Prefață la ediția în limba română de dr. Daniel Fărcaș.)

Jean Calvin (1509–1564) s-a născut în Franța, la Noyon, Picardia, în 10 iulie 1509, și a crescut într-o familie de catolici devotați. Tatăl său, angajat de episcopul local administrator al catedralei, dorea ca fiul său să devină preot. Calvin avea 8 ani când Martin Luther (1483– 1546) publica, în 1517, Cele 95 de teze. La 14 ani, Calvin pleacă la Paris să studieze la Collège de la Marche, pentru a se pregăti în vederea studiilor universitare. Aici studiază gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, astronomia și muzica. În 1523, se transferă la Collège de Montaigu, care se bucura de o reputație mai bună. Studiile din această perioadă îi sunt plătite din donațiile primite de la câteva parohii mici. Așa se face că, deși ideile teologice ale lui Luther și ale lui Jacques Lefèvre d'Étaples (c. 1455 – 1536) se răspândeau în Paris, Calvin rămâne strâns legat de Biserica Romano-Catolică. Treptat, până în 1527, cercul său de prieteni și cunoscuți ajunge să includă mai multe persoane influențate de ideile Reformei. Prin intermediul lor, se pregătește terenul pentru trecerea lui Calvin, în cele din urmă, de partea acesteia. Totodată, în această perioadă tatăl său îl sfătuiește să renunțe la teologie și să studieze mai degrabă dreptul. În 1528, se mută la Orléans pentru a studia dreptul civil și își completează educația umanistă. În 1532, obține titlul de doctor în drept la Universitatea din Orléans și publică prima sa carte, un comentariu la lucrarea De Clementia, de Seneca. Se întoarce la Paris și începe să propage ideile Reformei. Se pare că în 1533 are experiența convertirii bruște și neașteptate despre care vorbește în introducerea comentariului său la Psalmi. Amenințat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecția Margaretei de Navarra. În 1534, în urma persecuțiilor suferite de protestanții francezi, numiți și hughenoți, este nevoit să părăsească Franța. Ajunge în Basel, Elveția, și continuă să studieze pe cont propriu, să predice și să scrie, terminând prima ediție a lucrării Învățătura religiei creștine, care cunoaște imediat un mare succes. 

În 1536, este deja puternic detașat de Biserica Romano-Catolică și se gândește să părăsească definitiv Franța și să se mute la Strasbourg. Cum însă izbucnise războiul între Francis I și Carol Quintul, Calvin se hotărăște să treacă prin Geneva și să rămână o noapte acolo. Faima sa i-o luase însă înainte, așa că Guillaume Farel (1489 – 1565), un reformat din oraș, îl invită să rămână în Geneva și îl amenință cu urgia lui Dumnezeu dacă refuză. Calvin a scris despre rugămintea lui Farel: „M-am simțit de parcă Dumnezeu din cer și-a pus mâna sa măreață pe mine, ca să mă oprească din cursa mea.“ Începe astfel relația lungă, dificilă și, în ultimă instanță, rodnică cu acest oraș. După optsprezece luni, reformele prea severe ale lui Calvin și Farel și amestecul lor în treburile statului au dus la exilarea celor doi. Se mută la Strasbourg până în 1541, când edilii Genevei îl roagă să se întoarcă, pentru că au auzit de lucrarea lui pastorală înfloritoare printre refugiații francezi. Sfâșiat emoțional între dorința de a rămâne în Strasbourg și sentimentul datoriei de a se întoarce în Geneva, decide în cele din urmă să revină și va rămâne aici până la sfârșitul vieții. Anii care au urmat au fost prolifici în prelegeri, predicare și scrierea comentariilor, a diverselor lucrări și a edițiilor ulterioare ale Învățăturii religiei creștine. S-a stins din viață în 27 mai 1564 și a fost îngropat, așa cum a cerut, într-un mormânt simplu și anonim, în Cimetière des Plainpalais, din Geneva.