Dar cu acesta ce va fi?

Imaginează-te stând la uşa bisericii şi dând, în mod simbolic, pâine celor flămânzi. Oricine doreşte poate să vină şi să ia puţin, indiferent cu ce se ocupă sau cu ce este împovărat. Tot felul de oameni, de diferite stări, vin şi mănâncă. Nu sunt calificaţi pentru a intra? Vor trăi ei împreună în pace dacă vor intra? Prima ta reacţie va fi, poate, de a răspunde „da", considerând mulţimea adunată ca făcând parte dintr-o părtăşie ce o uneşte pe baza a ceea ce a primit. Dar stai puţin! Ce spui de articolele voluminoase din mâinile lor şi de greutăţile de pe umerii lor?...

Priveşte din nou. Uşa este îngustă. O Cruce o umbreşte şi în spatele ei se află un mormânt. Dacă pâinea pe care o împarţi vorbeşte despre o viaţă dăruită, aceste două lucruri simbolizează altceva. Ele ne spun că, intrând, nu este numai ceva de primit, ci este şi ceva la care trebuie renunţat. „În trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei", făcându-i pe cei doi una (Efeseni 2:15). Exista în omul căzut ceva ce constituia o barieră reală în calea părtăşiei şi acel lucru trebuia să dispară... Indiferent care ne este naţionalitatea sau culoarea sau denominaţiunea creştină, noi trebuie să murim, căci numai cei care au fost răstigniţi împreună cu Cristos, numai cei care au renunţat la ceva se găsesc acasă aici. Trăsături naturale, rivalităţi naţionale, tradiţii de clasă, preferinţe personale - toate lucrurile de care, instinctiv, ne ţinem strâns şi încercăm să le aducem cu noi din vechea viaţă şi rânduială - toate sunt excluse de Cruce. Omul nou al lui Dumnezeu este în întregime şi numai nou. Între acele limite se găseşte numai ceea ce este din Cristos şi El trebuie să fie „totul şi în toţi".