Smerenia - Frumusețea sfințeniei

Descoperirea lui Dumnezeu, nu doar prin legea care osândeşte păcatul, ci prin harul Său care izbăveşte de păcat, este cea care ne va face smeriţi. Legea poate zdrobi inima prin teama pe care o trezeşte, doar harul va naşte acea dulce umilinţă care devine o bucurie pentru suflet şi a doua lui natură. Descoperirea lui Dumnezeu în sfinţenia Sa, apropiindu-Se ca să Se lase cunoscut în harul Său, i-a făcut pe Avraam, Iacov, Iov şi Isaia să se plece până la pământ. Sufletul care-L aşteaptă, cu încredere şi adorare, pe Dumnezeu Creatorul, ca fiind Totul pentru făptură în nimicnicia ei, pe Dumnezeu Răscumpărătorul în harul său, ca fiind Totul pentru păcătos în păcătoşenia lui, sufletul acela se va afla atât de plin de prezenţa Lui, încât nu va mai rămâne loc pentru sine. Doar în felul acesta se va putea împlini făgăduinţa: „Mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea”.

Ce mult ar trebui să ne pună pe gânduri adevărul că dragostea noastră faţă de Dumnezeu ne va fi măsurată după dragostea pe care o arătăm în relaţiile zilnice cu oamenii din jurul nostru; şi că dragostea noastră faţă de Dumnezeu se va dovedi a fi o amăgire, în cazul în care nu va rezista la proba convieţuirii cu semenii noştri. Se întâmplă la fel şi cu smerenia noastră. Nu e greu să ne imaginăm că ne smerim înaintea lui Dumnezeu, dar smerenia înaintea oamenilor va fi singura dovadă necesară că smerenia înaintea lui Dumnezeu nu e o minciună... Aceasta este o lecţie de mare însemnătate: smerenia care este cu adevărat a noastră nu este aceea pe care ne străduim s-o arătăm înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, ci aceea care ne însoţeşte şi pe care o demonstrăm în purtarea noastră zilnică. Lucrurile mărunte, neînsemnate ale vieţii de zi cu zi constituie probele majore ale veşniciei.