Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

Pentru prima oară în limba română, această capodoperă istorică este dătătoare de seamă atât pentru o etapă importantă în istoria evreilor, cât și pentru condițiile istorice ale nașterii creștinismului.

În felul său, Josephus Flavius a fost un personaj tragic. Membru al unei familii preoțești a Templului, rudă cu dinastia elenistică a Hasmonenilor, cunoscător al Torei și al practicilor ascetice din deșert, apropiat al fariseilor din Ierusalim și exaltator al iudaismului, Iosef ben Matitiahu a fost, în același timp, produsul unui sincretism cultural, admirând greco-romanitatea și forța Imperiului Roman.

***

În urmă cu 1960 de ani, când cel de al doilea împărat al Romei, Tiberiu, murea asasinat la Misenum, lăsându-și tronul nepotului său poreclit de soldați Caligula „Cizmulița”, la Ierusalim venea pe lume Josephus, care avea să ocupe un loc de seamă în galeria celebrilor istorici ai antichității greco-romane.
Tatăl lui Josephus făcea parte dintr-un trib sacerdotal iar, prin mama lui, el descindea din familia regilor Hasmonei. A fost el însuși preot al Templului din Ierusalim; stravechii editori ai operei sale în grecește și în latinește îl denumeau: "hierosolymitanus sacerdos" și "heroicus", spre a sublinia eroismul de care a dat dovadă în timpul participării sale la războiul iudeilor împotriva romanilor, de jugul cărora dorea să scape cu orice preț.
Cât de precoce și strălucită a fost inteligența lui o dovedește faptul că încă pe când era foarte tânăr, rabinii veneau să-l consulte în probleme juridico-religioase.
S-a inițiat în doctrinele principalelor secte ale vremii: saduchei, esenieni și farisei — prezentate pe larg în scrierile sale — oprindu-se la ultima, cea mai moderată, care îi îngăduia să ducă o viață activă.
Prima lui misiune a fost una diplomatică pe când de-abia împlinise 26 de ani. Pe tronul Romei se perindaseră rând pe rând Caligula și Claudius, iar domnia turbulentului Nero se apropia de dezastruosul ei sfârșit.
Procuratorul roman Felix trimisese în fața judecății numeroși preoți iudei și Josephus trebuia să obțină eliberarea lor.
Astfel a ajuns el pentru prima oară la Roma, unde a petrecut doi ani (64-66). Prin mijlocirea unei actrițe, a ajuns până la Poppaea Sabina, cea de a doua soție a lui Nero, și misiunea a fost dusă la bun sfârșit, cu mijloace adecvate epocii.
Josephus a fost, firește, secondat de compatrioții săi aflați în mare număr la Roma și, grație influenței lor, și-a creat numeroase relații utile, fără să-și neglijeze propria instruire și bună însușire a culturii latine.
Abia întors acasă, a fost prins în vălmășagul revoltei anti-romane, care cuprinsese întreaga Iudee. După ce demonstrase calități de diplomat, Josephus trebuia să-și etaleze și virtuțile sale militare într-un război necruțător.
A fost numit comandantul Galileei și a consolidat cetățile sale, primele care urmau să înfrunte vitregiile războiului.
Titus Flavius Vespasianus, cel mai experimentat general roman, a fost pus de Nero în fruntea legiunilor romane, trimise să reprime răscoala.
Asediat la Iotapata, Josephus i-a ținut piept vreme de 47 de zile, uimindu-l și exasperându-l pe Vespasianus cu tenacitatea și abilitatea lui strategică.
Când fortăreața a fost în sfârșit cucerită, Josephus s-a refugiat într-o cisterna, de unde a scăpat ca prin minune de la moarte, predându-se romanilor.
Vespasianus a ținut să-l cunoască și să-l trimită lui Nero, la Roma.
Ilustrul său captiv l-a sfătuit să n-o facă și i-a prezis că acel ce l-a luat prizonier ca general, îl va elibera ca... împărat.
Josephus s-a dovedit un vizionar, care continua tradiția profeților din Vechiul Testament, și nu un lingușitor de circumstanță.
Odată cu adeverirea prezicerii sale, Josephus a fost eliberat de Vespasianus, pe care l-a însoțit la Alexandria. Întemeietorul unei noi dinastii, a Flaviilor, s-a îndreptat spre Roma, încredințând fiului și succesorului său la tron, Titus, sarcina cuceririi Ierusalimului.
Cât timp a fost socotit mort, compatrioții săi l-au proclamat erou. Admirația lor s-a preschimbat într-o ură crâncenă după reapariția lui în statul major al lui Titus, sub zidurile Ierusalimului asediat.
Ca translator al dușmanilor și mediator, Josephus s-a străduit însă zadarnic să-și salveze de la dezastru orașul natal și neasemuitul său Templu.
Căpeteniile extremiștilor zeloți, împărțiți în tabere rivale, pentru cucerirea supremației, s-au coalizat în fața primejdiei, opunându-se cu îndârjire capitulării i-au terorizat și lichidat pe susținătorii înțelegerii cu inamicul.
Foametea bântuia nu numai populația, ci s-a abătut și asupra zeloților care smulgeau ultimele rezerve de mâncare din gura oamenilor simpli, asediul căpătând dimensiuni paroxistice.
Prin intermediul transfugilor norocoși, care înșelaseră vigilența străjilor zelote, Josephus a fost la curent cu tragicele evenimente petrecute îndărătul zidurilor străpunse rând pe rând de berbecii asediatorilor.
A memorat sau a notat totul pentru o viitoare Istorie a războiului iudeilor cu romanii.
În vara anului 70, Templul a fost incendiat și orașul cucerit în întregime, din strămoșescul Ierusalim nerămânând nici piatră peste piatră, așa cum preziseseră odinioară profeții.
După ce fusese diplomat, general, prizonier și intermediar între compatrioții care îl urau și dușmanii care îl prețuiau la justă lui valoare, Josephus și-a descoperit adevăratul țel al vieții sale zbuciumate: acela de cronicar al războiului iudeo-roman, la care participase direct și al cuceririi și distrugerii Ierusalimului, al cărui martor ocular fusese, fără posibilitatea de a mai salva ceva.
Prin scrierile sale, Josephus a sperat să șteargă acuzația de trădare, care îl stigmatiza pe nedrept, transmițând posterității o lucidă și îndurerată narațiune a evenimentelor adânc gravate în memoria lui.
Josephus și-a luat numele de Flavius, devenind „libertul” și „clientul” lui Vespasianus, care i-a acordat cetățenia romană, o substanțială pensie anuală și un domeniu în Iudeea natală. A revenit la Roma cu biruitorul Titus, care, alături de părintele său imperial, și-a sărbătorit triumful, imortalizat apoi prin Arcul care-i poartă numele.
El l-a încurajat pe Flavius Josephus să scrie Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor. După ce a elaborat-o mai întâi în limba lui maternă, aramaica, versiune destinată parților, babilonienilor și coreligionarilor de dincolo de Eufrat, autorul a transpus lucrarea, revizuită și adăugită, în limba lui Tucidide și Polybios, cu ajutorul unor cărturari care stăpâneau limba greacă mai bine decât el.
Cele șapte cărți descriu istoria Iudeei elenistice, de la victorioasa răscoală a Macabeilor, prezentată în finalul Vechiului Testament, și până la sfârșitul Hasmoneilor, domnia lui Herodes cel Mare, perioada procuratorilor și mai ales, primul război al evreilor (68-73), culminând cu tragica cucerire a Masadei, adică aproape două secole și jumătate de istorie densă.
Următoarea lucrare: Iudaike Archaiologhia (Antichități iudaice), în 20 de cărți, urmărește destinul evreilor, socotit drept cel mai vechi popor, de la facerea lumii și până la Nero (anul 66), îmbinând tradițiile biblice cu relatările scriitorilor greci și romani.
Ea a fost terminată în timpul domniei lui Domitianus, fratele lui Titus, care își pusese apostila pe Războiul iudeilor, domnia lui durând doar doi ani (79-81).
Moartea lui a survenit la Roma, probabil în timpul primului război al lui Traianus cu dacii...