Demascarea ispitei

„De fiecare dată când cădeam în capcana întinsă de urmăritor, după ce ieşeam sfâşiat din ea îmi spuneam că nu voi mai ajunge pradă aceleiaşi momeli. Ciudat e că, dintr-o naivitate pe care nici acum nu o înţeleg, repetam, ca fermecat de o amnezie copleşitoare, acelaşi ritual al morţii, cu loialitatea unui sclav împins de la spate de exigenţele biciuitoare ale unui stăpân aspru şi neînduplecat. După fiecare cădere în cursa ispitei, alergam la cel ce pune balsam pe rană cu ruşinea omului care ştie că a dezamăgit, în mod repetat aşteptările şi încrederea unui prieten. Îmi era pur şi simplu jenă să stau în rugăciune în faţa lui Dumnezeu şi să îi cer să mă ierte pentru aceeaşi greşeală comisă la nesfârşit. „Mai iartă Dumnezeu atâta neseriozitate dn partea celui care i-a promis solemn că şi-a învăţat lecţia şi că nu va mai repeta aceleaşi gafe păcătoase?” Întrebarea aceasta şi altele asemenea ei mă făceau să mă simt persoana cea mai ingrată şi să mă gândesc că, dacă aş avea puţină demnitate, nu aş mai îndrăzni să stau în faţa justiţiei divine în starea asta deplorabil de nevrednică şi ticălos de obraznică. Mă făcea să îmi caut în reuşitele personale, provizii de vrednicie, care să mă califice în vederea intrării în Sfânta Sfintelor, în prezenţa lui Dumnezeu. Ei, tocmai acest raţionament, în loc să mă stimuleze la disciplinare spirituală, reuşea să mă îndepărteze cu forţa unor curenţi de ape de Dătătorul harului.”   (Autorul)