Comuniunea cu Dumnezeu

În această carte, David Peterson își propune să expună un model de închinare, descris de Dumnezeu în Biblie. „Multe conflicte pe subiectul închinării Bisericii se datorează faptului că ne-am îndepărtat de învățătura biblică a închinării și am introdus idei și elemente proprii” spune autorul. Serviciul de închinare ar trebui privit ca o „comuniune” pentru că în acest timp Dumnezeu acționează spre noi iar noi spre El în contextul părtășiei tuturor persoanelor prezente.
În introducere autorul pune întrebarea, ce este închinarea? Aceasta dă tonul întregii lucrări, începând cu expunerea unor concepții greșite cu privire la închinare, urmată de teza autorului și anume, închinarea creștină este o comuniune cu Dumnezeu în cadrul pe care El îl definește și în modul pe care doar El îl poate face posibil (p20), încheind cu modul în care v-a aborda acest studiu.

Următoarele puncte caracterizează întreaga lucrare a lui David Peterson:
• pentru a determina fundalul modului de închinare din NT, cartea explorează crezurile și practicile religiei VT.
• abordarea unor termeni cheie pentru închinare din VT și literatura acelui veac.
• identificarea teologiei închinării a fiecărui autor biblic.
• studii pe cuvinte.
• metoda de studiu este cea a teologiei biblice, anume, studierea revelației lui Dumnezeu așa cum apare ea pe parcursul scrierilor biblice, de-a lungul istoriei.
• sfaturi practice care decurg din studiul teologiei biblice a închinării.

Primele două capitole au în vedere învățătura despre închinare din Vechiul Testament. Astfel autorul demonstrează că închinarea este strâns legată de revelație și răscumpărare, acest aspect fiind distinct de tiparul închinării popoarelor păgâne. Revelația de Sine a lui Dumnezeu era însoțită de stabilirea unui legământ, indicând relația reciprocă cu omul. Motivația de a aduce închinare lui Dumnezeu era răscumpărarea. Dumnezeu răscumpără pe poporul Israel pentru ca ei să i se închine și să fie un popor de preoți prin care toată lumea să fie binecuvântată. Adică, prin ei, Dumnezeu era descoperit întregii lumi. Viața lor trebuia să reflecte caracterul lui Dumnezeu ca neamurile să-L cunoască. Pentru aceasta ei trebuiau să se separe de celelalte popoare, să fie diferiți, aparte, iar pentru aceasta trebuia ca ei să aibă o trăire aparte. Modul în care poporul Israel avea să îi aducă închinare lui Dumnezeu este descris în cultul tabernacolului, care indica prezența lui IHVH și sistemul sacrificial care oferea abilitatea poporului de a se apropia de prezența lui IHVH. Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul Israel și în cadrul acestui legământ a dat anumite prescripții (Legi) pentru ca poporul să rămână în această relație. Observarea acestor prescripții era strâns legată de viața zilnică a poporului său. Legea nu descrie doar sistemul cultic de închinare a poporului ci și cum aceștia trebuie să trăiască în fiecare zi pentru a păstra legământul. Sistemul sacrificial a fost doar o metodă prin care oamenii păcătoși se puteau apropia și sta în prezența unui Dumnezeu sfânt, fără ca ei să moară. Blestemele care ulterior au venit peste poporul Israel nu s-au datorat doar faptului că nu aduceau jertfele în modul corect, cerut de Dumnezeu ci și faptului că în viața de zi cu zi, poruncile lui Dumnezeu nu erau respectate. Viața (închinarea) lor privată nu reflecta viața lor publică/cultică.

Din Capitolul 3, Peterson avansează cu studiul său în Noul Testament concentrându-se pe reprezentarea lui Isus de către evangheliști. Matei și Ioan îl portretizează pe Isus ca împlinirea a ceea ce Templu reprezenta – punctul de unire între cer și pământ, locul în care IHVH își manifesta prezența – și orientarea închinării în noul legământ. În Capitolul 5, autorul rămâne în Evanghelii, de data aceasta prezentând aspectul noului legământ în relație cu persoana și lucrarea lui Isus. Astfel, Isus este modelul perfect de închinare și ascultare, dar mai mult de atât, prin trăirea S-a nu avem doar un exemplu de conduită ci și mântuirea, câștigată de El prin supunere totală Tatălui, culminându-se cu moartea Sa. Cina cea de taină este semnul noului legământ instituită de Isus pentru aducerea aminte a ceea ce a făcut pentru poporul său, la fel cum masa pascală a poporului Israel avea rolul aducerii aminte a răscumpărării sale din Egipt.

În Capitolul 5, autorul analizează tema închinării în Faptele Apostolilor. Viața și slujirea creștină sunt văzute ca modalitatea de a-L sluji pe Dumnezeul lui Israel sub noul legământ. Această închinare este expresia credinței în Isus ca Domn și Hristos. În acest cadru sunt examinate afirmațiile din Fapte despre adunările creștinilor. Evenimentele din primii ani ai bisericii, prezența la templu, discursul de apărare al lui Ștefan, pentecostul indică, în concepția lui Peterson, faptul că în persoana și lucrarea lui Isus, legea a fost împlinită și templul și-a sfârșit cursul ca singurul loc unde se manifestă prezența lui Dumnezeu. Adevărata închinare creștină, împuternicită de Duhul Sfânt, îl are în centru pe Hristos, deoarece doar prin El, oamenii pot avea o relație cu Dumnezeu. Peterson tratează problema formalității și informalității în serviciile de închinare, sugerând că acestea nu sunt „categorii teologice”, ci mai degrabă considerații practice dependente de tradiția și conducerea bisericii locale. (p159-160).

În continuare în capitolele 6 și 7, Peterson tratează teologia închinării în epistolele Pauline. El afirmă că baza teologiei închinării la Pavel este jertfa reconciliatoare a lui Hristos și aceasta se manifestă în viața credincioșilor prin consacrarea lor în slujirea evangheliei. Peterson accentuează cele două fațete ale închinării – private și comune. Autorul dovedește faptul că, conform Scripturii, serviciile de închinare regulate trebuie să conțină predicare și învățătură dată de oamenii înzestrați cu aceste daruri fără neglijarea spontaneității unui cuvânt (de îmbărbătare, zidire și mângâiere) din partea membrilor congregației. Mai mult, el accentuează importanța adunării pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu dar și pentru a înălța rugăciuni de mulțumire și laudă.

În Capitolul 8 autorul tratează teologia închinării din epistola către Evrei. În primul rând Peterson privește la oficiul de mare preot al lui Hristos care se aduce pe Sine ca jertfă fiind astfel exemplu pentru închinătorii creștini dar și Cel care ne curăță de păcat. Din această stare de curășie izvorăște închinarea adevărată, plăcută lui Dumnezeu.
Ultima carte biblică analizată în monografia lui Peterson este Apocalipsa lui Ioan din care extrage distincția dintre închinătorii adevărați și cei falși. El afirmă faptul că închinarea în cer (o temă pe care se focusează atât Evrei cât și Apocalipsa, afirmă Peterson (p278)) nu este doar fizică ci și o mărturisire a caracterului lui Dumnezeu revelat prin faptele Sale. Ultimul capitole (cap. 10) este o sistematizare a tuturor ideilor descoperite pe parcursul cărții urmat de un epilog în care Peterson își imaginează o comunitate creștină care pune în aplicare principiile expuse în cartea sa.

Întoarcerea la Scriptură pentru a ne verifica conduita este vitală pentru viața creștină. Adevărul Obiectiv al Scripturii ne ferește de subiectivism și de alunecarea într-o formă de închinare falsă. Studiul lui David Peterson scoate în evidență învățătura centrală a Bibliei cu privire la închinare și, sistematizând-o în detaliu, ajută cititorul să își formeze o imagine biblică asupra închinării, îndemnându-l în același timp să o aplice. În studiul cuvintelor din limbile originale, Peterson reușește să distileze informația în așa fel încât cititorul care nu a avut contact cu limba ebraică sau greacă să reușească, cu relativă ușurință, să navigheze ideile lui. Într-adevăr, există cărți care abordează tema închinări asemenea lui Peterson, dar care sunt adresate publicului mai larg. Totuși, cartea este de recomandat cititorilor care doresc să își adâncească cunoștințele despre această temă și care au un bagaj biblic și teologic.