Albastru ca jazzul

Nu mi-a plăcut niciodată jazzul, pentru că jazzul nu are nicio finalitate. Într-o seara însă mă aflam în fața teatrului Bagdad din Portland, și acolo un bărbat cânta la saxofon. Am stat în locul acela un sfert de oră, și în tot acel timp bărbatul a cântat fără să-și deschidă ochii.
Din momentul acela mi-a plăcut jazzul.
Uneori, pentru a ajunge să-ți placă un lucru, trebuie să privești pe altcineva făcându-l. E ca și cum persoana pe care o privești ți-ar arăta cum trebuie să faci tu însuți ceea ce face ea.
Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că mi se părea că Dumnezeu nu avea nicio finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează.

Nota autorului