15 minute de coșmar

Bazată pe fapte reale, cartea prezintă modul în care extremiştii islamici îşi dezvoltă mentalitatea de sinucigaşi, pe baza interpretării învăţăturii islamice, precum şi complexitatea trăirilor pe care le au atunci când ucid oameni nevinovaţi, în contrast cu credinţa şi curajul creştinilor care sunt ţinta acestor atacuri.
Desfăşurarea evenimentelor te ţin încordat şi te fac să trăieşti contextul evenimentelor în care simţi suferinţa şi preţul pe care îl plătesc creştinii şi misionarii care slujesc în lumea islamică dar, în acelaşi timp, experimentezi suveranitatea lui Dumnezeu care, în mod miraculos, intervine pentru a nărui planurile întunericului.

Carmen Ciornei, lucrător creştin în Asia Centrală

Trebuie să recunosc faptul că rareori am fost atât de fascinată de vreo poveste aşa cum s-a întâmplat cu aceasta. Şi cu cât am abordat-o mai mult, cu atât a devenit mai incredibilă, până acolo încât am fost dusă într-o călătorie turbulentă de descoperire, care m-a condus până în Pakistan.

Totul a început atunci când editorul meu mi-a povestit cu entuziasm despre o poveste fantastică pe care a citit-o în tren. De fapt, era vorba de nişte elevi care au auzit un cor de îngeri cântând, în timp ce erau atacaţi de terorişti. Urechile mi s-au ciulit la auzul cuvintelor „cor de îngeri” şi „terorişti”. Asta sună foarte bine pentru o nouă carte!
Am vrut numaidecât să aflu mai multe. Editorul mi-a dat o colecţie de mărturii de-ale elevilor, profesorilor şi lucrătorilor şcolii MCS, care într-o broşură, descriau atacul brutal de la 5 august 2002. Atunci când am citit ceea ce au scris aceşti copii am fost atât mişcată încât lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Am fost absolut sigură că trebuie să scriu o carte despre asta!
Exista doar o singură problemă: pentru a transmite totul într-un mod realist, nu vedeam nicio altă posibilitate decât să plec în Pakistan. La acest gând am avut o senzaţie neplăcută. Chiar dacă în Brazilia am avut deja de-a face cu ucigaşi, răpitori de avioane, spărgători de bănci şi traficanţi de droguri, acestea s-au petrecut într-o ţară unde fiecare trecător spunea că este creştin. Dar în Pakistan 97% din populaţie este musulmană. Şi doar această statistică m-a intimidat destul de mult. Nu aveam prea multe informaţii în ceea ce priveşte Islamul. Niciodată nu m-a preocupat această temă. Cel mult doar atunci când au căzut turnurile gemene. Pe de altă parte cuvintele: Islam, musulmani, islamişti radicali nu făceau parte din viaţa mea cotidiană. Aşa că nici nu m-am ocupat de aceasta temă.
Toate acestea au luat o întorsătură radicală în ultimele luni.

Pe biroul meu s-au adunat teancuri de cărţi despre Pakistan, terorism, terorişti sinucigaşi şi despre Islam. Pe lângă asta sute de articole de ziar, informaţii din internet şi chiar un exemplar al Coranului. Dacă ar fi trebuit să scriu o carte despre acest atentat terorist, atunci voiam să o fac bine, din respect față de oamenii care au trăit aceste evenimente.
Cu cât am aprofundat mai mult materialul, cu atât mai ciudate deveneau conexiunile. Atunci când s-au cercetat informaţiile despre fiecare terorist în parte s-au descoperit legături până la Bin Laden, FBI şi serviciul secret pakistanez. Dintr-o dată, toată povestea părea un număr prea mare pentru mine. Pe de altă parte mă gâdila la degete şi aşa am decis să iau povestea în mâini, să zbor în Pakistan pentru a vorbi cu oamenii care au trăit atentatul pe propria piele.

Atunci când am spus cunoscuţilor şi prietenilor mei despre călătoria în Pakistan, mulţi m-au considerat nebună sau au început să-şi facă griji că voi fi răpită sau că mi se va putea întâmpla altceva grav. Sincer vorbind, atunci când eram în aeroport iar majoritatea bărboşilor era formată din pakistanezi, m-am gândit că unul sau altul ar putea fi un terorist. În timpul zborului spre Islamabad am stat lângă un judecător, foarte prietenos, şi soţia acestuia. Şi atunci când spontan, după câteva minute, m-au invitat la ei acasă am simţit că neîncrederea mea faţă de musulmani era de râs.
În timpul şederii mele de două săptămâni în Pakistan am cunoscut o mulţime de localnici ospitalieri.
Spontan, un cuplu care vorbea doar urdu, m-a invitat la cină. Ne-am distrat mult atunci când am încercat să vorbim cu ajutorul mâinilor şi picioarelor. Soţia chicotea tot timpul în timp ce stătea pitită pe duşumea şi cocea lipia pe care mai târziu am folosit-o ca lingură pentru a lua din boluri mici o amestecătură foarte iute de carne tocată cu iaurt.
Pe lângă oameni şi ospitalitatea lor există multe alte lucruri care m-au fascinat la această ţară. De exemplu, autobuzele arhipline, vopsite în culori vii pe care erau agăţate clopote, lănţişoare şi tot felul de mărunţişuri. Sau norii musonici care plutesc atât de aproape printre copaci, încât uneori nu poţi să vezi mai mult de zece metri în faţă. Sau bătrânii care stau la marginea străzii vopsindu-şi părul şi bărbiile cu roşu de henna.
Bineînţeles că mi-am făcut rost de haine tradiţionale pentru a nu fi o piatră de poticnire pentru pakistanezi. Salwar Kameezul este într-adevăr o îmbrăcăminte lejeră. Aceasta există pentru femei în cele mai minunate culori la fel ca în basme. Am învăţat că femeia nu trebuie să fie acoperită peste tot. Cel puţin braţele trebuie să fie acoperite peste cot. Doar o dată sau de două ori mi s-a spus că ar trebui ca, din respect, să-mi acopăr şi capul. În afară de asta era suficient să porţi peste umeri aşa-numita dupatta.

Vizita mea la Murree Christian School a fost în august 2005, la început de an şcolar, douăsprezece luni după redeschiderea şcolii. Am fost foarte fascinată de ceea ce mi-au povestit elevii şi profesorii. Cel mai mult m-a impresionat faptul că copiii au dorit să se întoarcă în şcoală după tot ceea ce li s-a întâmplat. Am întrebat un grup de adolescenţi dacă nu se tem că vor fi atacaţi din nou de terorişti. Mi-au răspuns foarte simplu:
Dacă acesta este riscul la care trebuie să ne expunem, atunci ni-l asumăm.
Majoritatea mi-a spus că după absolvirea şcolii, doresc să lucreze ca misionari în Pakistan, la fel ca părinţii lor.
Curajul şi credinţa acestor tineri era într-adevăr impozantă. Aceştia nu sunt eroi, ci adolescenţi obişnuiţi cu idei absurde şi cu aceleaşi întrebări fără răspuns pe care le are fiecare tânăr de vârsta lor. Şi totuşi, posedă acea încredere de neclintit în Dumnezeu şi sunt gata să dea totul pentru Dumnezeu. Am fost şi încă mai sunt foarte impresionată de ei.

O altă problemă era să filtrez din mulţimea acestor informaţii, poveşti şi impresii personale ceea ce era într-adevăr semnificativ. Nu am putut să scriu o carte cu două sute de personaje principale, cu toate că fiecare dintre ei a jucat un rol principal. Şi ce a fost cu teroriştii? Ce au avut în cap atunci când au năvălit cu mitralierele lor la şcoală. Cum putea cineva atât de tânăr să se pună la dispoziţie pentru un atentat sinucigaş? Toate aceste întrebări m-au măcinat şi am vrut să dau un răspuns cât mai sensibil. Am vrut să mă transpun în viaţa celor care au murit în aceste atentate. Am vrut să rup clişeul alb-negru şi să lucrez cu nuanţe mult mai finuţe.
Bineînţeles că nu am putut să cercetez ceea ce au discutat teroriştii între ei şi ceea ce au făcut. De aceea, m-am bazat pe cunoaşterea acestor fel de detalii în multe alte cazuri şi pe înţelegerea mea omenească – în combinaţie cu drepturile autorului. Printre alte resurse am avut şi articole de pe internet, ziare şi reviste din diferite ţări, chiar cărţi din Pakistan (o carte în care sunt prezentate toate organizaţiile teroriste cu metodele lor de antrenament, de instruire în mânuirea armelor, structurile şi ţintele lor, precum şi detaliile despre despăgubirea urmaşilor victimelor şi informaţii despre contextul familial al fiecărui luptător). Au mai fost şi interviuri cu terorişti şi pakistanezi (unii încă activişti, alţii care au fost), la fel şi rapoarte în urma judecării proceselor. Cele mai multe personaje şi nume din cartea mea sunt corecte, la fel şi numele din spatele poveştilor.
Personal nu am fost prezentă în timpul acestor atentate. Chiar în mulţimea acestor articole de ziar, informaţiile au fost detaliate în mod diferit. Câteodată, din disperarea de a nu pierde privirea de ansamblu, am simţit cum creierul mi-a scos fum. Pe o masă goală mi-am construit toată şcoala, pe care am împărţit cubuleţe din diferite culori, pe care am scris nume, pentru a-mi imagina în ce secundă cine a privit, unde şi ce a văzut, şi cum a reacţionat la aceasta – victimele, cât şi atacatorii. Şi aceasta, doar pentru a reconstrui cele cincisprezece minute…
A fost o aventură gigantă scrierea acestei cărţi. Şi de câteva ori m-am gândit: dacă ar fi o poveste inventată, toţi ar spune că am întrecut măsura. Dar viaţa încă mai scrie cele mai captivante poveşti. Sunt aşa de mulţumitoare lui Dumnezeu că am avut oportunitatea de a scrie acest True-Life-Thriller. M-a entuziasmat felul necomplicat al lui Paul-Gerhard şi al lui Deborah de a vorbi despre Dumnezeu – şi despre ceea ce a făcut El în viaţa lor. Amândoi au acum douăzeci de ani şi au dorinţa de a fi folosiţi de Dumnezeu. Şi eu ştiu că Tatăl nostru ceresc împlineşte astfel de rugăciuni.
Unchiul Simon, un australian mai în vârstă, care a slujit ca administrator al şcolii, mi-a povestit, profund mişcat, cum a trăit ziua de 5 august. El nu era în şcoală atunci când au venit teroriştii, ci la câţiva kilometri împreună cu alţi câţiva lucrători. Cineva l-a anunţat telefonic că şcoala este atacată şi au început să se roage. Cineva a avut îndemnul să se roage împotriva fricii şi exact asta au făcut.
La programul de biserică, care a avut loc la câteva zile după atentat, mai mulţi copii au mărturisit că nu le-a fost frică. Atunci când unchiul Simon mi-a povestit aceasta, ochii îi erau plini de lacrimi de bucurie.

Îmi plac provocările. Scrierea acestei cărţi a fost pentru mine cea mai mare provocare din ultimii ani. Mi s-au deschis ochii pentru multe lucruri şi am învăţat incredibil de mult şi am profitat din această experienţă. Încă o dată am realizat că Dumnezeu nu se lasă pus într-un şablon şi întotdeauna este mult mai mare decât, de multe ori, ne gândim noi oamenii mici.

Damaris Kofmehl
Iulie 2006