Unde este Dumnezeu când sufăr?

Unde este Dumnezeu când suferim? De ce nu pare prezent în momentul când avem cel mai mult nevoie de El? De ce nu ne răspunde imediat? Ce încearcă El să ne spună prin suferință? De ce permite suferința în lume? De ce permite suferința în viețile copiilor Lui? Mai personal, de ce sufăr eu? Sunt întrebările care torturează mintea celui care suferă.
Cartea examinează mai întâi din punct de vedere medical durerea și rolul ei. Apoi se ocupă de imaginea de ansamblu a suferinței în lume, întrebându-se: Ce urmărește Dumnezeu? Este apariția suferinței marea greșeală a lui Dumnezeu? În cele din urmă, autorul se ocupă de reacțiile noastre în fața suferinței și de ceea ce putem face pentru a-i ajuta pe cei care suferă.

Iată ce spune autorul acestei cărți despre ea:

Un lucru îmi stârnește uimirea: cărțile despre suferință se împart într-un mod evident în două categorii. Cărțile mai vechi, scrise de D’Aquina, Bunyan, Donne, Luther, Calvin şi Augustin recunosc fără obiecții faptul că durerea și suferințele sunt agenții folositori ai lui Dumnezeu. Acești autori nu pun la îndoială justețea acțiunilor lui Dumnezeu, ci încearcă să îi facă pe oameni „să înțeleagă căile lui Dumnezeu“. Acești autori au scris cu multă încredere, de parcă simpla forța a argumentelor ar fi putut calma agitația emoțională produsă de suferință.

Prin comparație, cărțile moderne despre suferință sunt diferite pentru că autorii lor presupun că existenţa răului și a suferinței din lume nu poate fi împăcată cu tradiționala concepție despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu este astfel “retrogradat” din poziția de judecător în cea de acuzat. “Doamne, cum îți justifici acțiunile?” se întreabă supărați autorii moderni. Mulți dintre ei își adaptează concepția despre Dumnezeu, fie redefinindu-I dragostea, fie punând la îndoială capacitatea Sa de a controla răul.
Citind cărți din ambele categorii, îți poți da seama imediat de diferența de atitudine. Scriitorii moderni cred că dețin monopolul adevărului în privința suferinței, dar uită că Luther şi Calvin au trăit într-o lume fără penicilină și anestezice, în care speranța medie de viaţă era de treizeci de ani, iar Bunyan și Donne au scris cele mai bune cărți ale lor pe când se aflau în închisoare, respectiv în carantină în timpul unei epidemii. Culmea ironiei este că autorii moderni, care trăiesc într-un confort demn de un prinț, lucrează în birouri climatizate și au o mulțime de elixire în dulăpiorul cu medicamente, sunt supărați și deranjați de existenţa suferinței…
După ce am citit mai multe cărți despre suferință, mi-am pus întrebarea: „Are lumea nevoie de încă o carte despre suferință?“ Petrecând mult timp printre oamenii suferinzi, am ajuns la concluzia că răspunsul este da. Am înțeles faptul că multe cărți referitoare la suferință sunt lipsite de relevanță tocmai pentru oamenii care suferă. Pentru ei problema suferinței nu este teoretică, un joc teologic de sistematizare a silogismelor referitoare la suferință. Pentru ei este o problemă a relațiilor. Mulți oameni care suferă doresc să-L iubească pe Dumnezeu, dar nu pot din cauza lacrimilor. Sunt râniți și se simt trădați. Trist este faptul că biserică răspândește de multe ori confuzie în loc să ofere consolare.