Pătimirile sfinților martiri

Relatările despre chinurile și moartea primilor martiri s-au păstrat până la noi în forma așa-numitelor acte ale sfinților.

Creștinii primari considerau a fi de primă importanță consemnarea ultimelor fapte și cuvinte ale unui martir și unul dintre ei era în mod frecvent împuternicit să îndeplinească această sarcină. În completare la propriile lor relatări, ei puteau extrage din procesele verbale ale tribunalelor, cu toate că acestea nu le erau mereu accesibile înainte de perioada lui Constantin. Faptul de a fi creștin constituia o nelegiuire atât de mare, încât procesul verbal al proceselor era înregistrat cu grijă și păstrat de o guvernare metodică cum era cea romană. Din timpul lui Domițian, dacă nu chiar de la o dată mai timpurie, chiar numele de creștin expunea o persoană pedepsei cu moartea. Dacă era adusă informația despre un om cu privire la faptul că era creștin, acesta era citat în fața unui magistrat și i se poruncea să jertfească unui zeu oarecare, adesea geniului împăratului care domnea. Răspunsul obișnuit era: "Sunt creștin și nu voi jertfi idolilor și murdarelor duhuri rele". Atunci, se foloseau torturi pentru a obliga la ascultare, iar dacă acestea dădeau greș, acuzatul era condamnat la moarte.

Atunci când martirul acceptă cu bucurie condamnarea la moarte din partea persecutorilor și ia judecata asupra sa, el mărturisește că unul, adevăratul și singurul Dumnezeu este Ziditorul care a făcut toate lucrurile și Care îl va învia din morți. Mărturisirea este întărită prin moartea mărturisitorului.

Jertfindu-se pe sine, martirul afirmă că Dumnezeu este Creatorul care dă viață și, în același timp, neagă zeii falși și lipsiți de viață ai prigonitorilor săi, cărora refuză să le aducă jertfe. În actul martiric se revelează adevărata relație dintre Dumnezeu și lume. Pentru creștinul primelor veacuri, moartea prin martiriu era dovada supremă a credinței sale că singura sursă a vieții și a nădejdii omului este Dumnezeu.