Cetatea sub asediu: însemnări despre credință, rațiune și terorism

Așadar, viața e doar timpul‑spațiu ce ni s‑a dat în vederea trecerii într‑o stare pe care revelația o luminea­za prin nădejdea Învierii și jertfa lui Hristos o ușurează prin preluarea bagajului nostru pecabil. Dificultatea acestui puzzle e dată de faptul că supraviețuirea în altă dimensiune, spirituală și mereu personală, de­pinde de opțiunile noastre, altfel spus de felul în care ne‑am utilizat, pe drumul terestru, înfricoșătoarea calitate de a fi liberi. Nimic nu înlănțuie mai mult decât libertatea: te pune să alegi binele și, oricât s‑a străduit postmodernitatea să relativizeze granițele, răul rămâne reperabil: nu prea avem scuze. E reperabil decalogic, e ușor de surprins și prin analiza efectelor sale distrugătoare. Cu acest rău, întruchipat în fel și chip, trăim, pentru că ne aparține, e chiar rezultatul alegerilor noastre, de la cele etice și politice, până la cele axiologice. E zestrea inseparabilă de noi, atunci când ne definim că ființe irepetabile. Toată istoria culturii expune gama tentativelor noastre de a mo­difica, eluda, ignora, transfigura această lege de fier. Fie prin propensiunea dionysiaca, orgiastică, plăcut anihilantă, fie prin totalitarism, că eră a maselor, sau prin panoramarea (surogat de omnisciența divină) la care ne expune, fară încetare, epoca digitală. Strategii escapiste!

Însă există sinele, care palpită interogativ, există singurătatea reflexivă în care ansamblul coclit al lu­mescului se reduce subit la chipul din propria oglindă. În aceste clipe inconturnabile, ne speriem mortal de moarte sau ne‑o dorim, că niste netoți disperați. Neșansa e că nu putem imagina posteritatea decât în termeni analogici, fie ca tinerețe veșnică, de basm, fie ca stare de beatitudine transfigurată, doxologică, taborică. Atunci când luăm sub pământ ce‑i mai bun pe pământ, ne lovim de ambiguitatea ultimă a oricărei întruchipări eshatologice. Din toate scenariile noastre mentale lipsește (și n‑ar trebui, căci nu are cum) toc­mai Terțul, Dumnezeu. Eu, cu mine însumi, plus El, misterul nepătruns care a dobândit o figură umană prin Iisus Hristos. Și e tare greu să gândești istoria sacră doar ca pe o ipostaziere mitologică, semitică, a unui profetism mesianic. De ce a modificat acea obscură povestioară întreaga istorie a omului? Nu cumva pentru că, pur și simplu, în colțul ei umil, între mari civilizații orgolioase, a făcut loc Adevărului? Argumentul autorității, atât de nesuferit raționaliștilor, are o greutate iritantă, dar nu prea poate fi ignorat. Din textul evanghelic a răbufnit o energie (da, ne folosim de metafore) pe care nimeni – Cezar sau Demon – nu a reușit să o blocheze. Energia smereniei, a umilității care triumfă. O metodă, o lecție și un imperativ la care, chiar respingându‑le pentru o vreme, recurgem în extremis. Căci ce e omul muribund, dacă nu sediul unei stingeri a luciferismului și citadela precară a unui pact expiator?

Fragment din carte:

"Am citit recent mai multe relatări de la Sfântul Munte. Tot mai mulți intelectuali mireni (Costion Nicolescu, Dan C. Mihăilescu) iau bastonul de pelerin și merg să asiste, pe viu, la renașterea fenomenului aghioritic. Pot confirma: Grădina Maicii Domnului are acum cei mai pricepuți grădinari. Efectul e frapant: macarale, materiale de construcție, calfe, dulgheri, meșteri, zidari și alții asemenea trudesc cât e ziua de lungă pentru ca vechile ziduri bizantine să mai trăiască un mileniu, ori cât va binevoi bunul Dumnezeu. Gospodărirea exterioară reflectă, într-un târziu, revigorarea vieții duhovnicești petrecută la începutul anilor '70 când, după o decadență vecină cu letargia fatală, dinamica nevăzută a comunităților s-a întremat, sub impulsul vieții și al lucrării unui nucleu de părinți neo-isihasti. Decăderea aceea era consecința ridicării unei cortine de fier între comunism și lumea liberă, din care doar Grecia ortodoxă făcea parte. De dincoace de zid, unde lagărul comunist viza apostazia colectivă a maselor alienate prin propagandă și sărăcie, nici o nație drept-credincioasă nu mai putea alimenta „resursa umană" a Sfântului Munte. Ca orice populație, și cea monahală, aninată de peninsula calcidică, se rărise biologic și se relaxase până la birocratizarea lucrativă a unei credințe fară vlagă. Ei bine, iată că pot mărturisi și eu cum acea tristă prăbușire s-a prefăcut, sub impulsul Sfântului Duh, într-o nouă lumină-far pentru năpăstuita comunitate pravoslavnică scapătă de ateismul bolșevic. "