Calea crucii. Mai presus de umilire

Crede Biserica lui Isus Hristos că poate îndeplini lucrarea lui Dumnezeu în lume fără o experienţă clară a purificării inimii şi fără botezul Rusaliilor? Este recunoscut faptul că înaintaşii noştri din primul secol au fost în acest fel de folos pentru Stăpânul; dar în străinătate există impresia că această calificare pentru o slujire de succes poate fi dispensabilă în aceste zile. Rezultatul este eşec, descurajare, dezamăgire, pentru că Domnul este un Dumnezeu al metodei. Duhul Sfânt aşteaptă să le arate bărbaţilor şi femeilor modul în care Crucea lui Hristos este calea spre o eliberare completă de puterea şi vina păcatului; şi El va sta departe de oamenii Săi atâta timp cât ei preţuiesc acele "vederi joase" cu care, după cum spune Faber, este uşor pentru Diavol să se lupte împotriva lui Dumnezeu aşa cum luptă cu păcatele care duc la moarte.

Aceste "vederi joase" cu privire la păcat şi la privilegiu explică mândria, patima, egoismul, invidia, gelozia, resentimentul, sterpiciunea, asemănarea cu lumea, plăcerea ascunsă pentru păcat pentru care mii de oameni cu adevărat născuţi din nou jelesc şi despre care cred, câteodată, că nu există eliberare. Şi Dumnezeu ridică de pe tot pământul martori ai puterii Sale pentru a înfăptui o "vindecare dublă", nu numai de a salva de mânie şi de a ierta păcatele concrete, dar şi de a trata depravarea morală care se află adânc în natura noastră şi care este izvorul principal al caracterului şi acţiunilor noastre.

Ce poruncă poate fi mai imperativă şi mai explicită decât cea pe care Hristosul cel înviat le-a dat-o ucenicilor Săi: "rămâneţi în cetate până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere se sus"? Ei nu au îndrăznit să facă următorul pas în lucrarea lor fără această putere. Dacă făceau aceasta ar fi însemnat să eşueze şi să ajungă ridicoli. Atunci când se echipau astfel, ei atingeau maximul utilităţii, bărbaţi şi femei erau mântuiţi cu miile, iar Împărăţia lui Dumnezeu avansa rapid. Apoi Biserica a format o alianţă cu lumea; ea şi-a plecat capul în poala Dalilei şi, fiind "tunsă" de puterea ei, a început să depună eforturi disperate pentru a-şi face lucrarea fără calificarea esenţială. Acea calificare înseamnă a avea autoritatea peste toată puterea vrăjmaşului; zadarnic ne imaginăm că lucrarea care dăinuieşte, făcută de la amvoanele noastre, la şcoala Duminicală, la întâlniri pe tema misiunii etc. poate fi îndeplinită prin activitate minus puterea Duhului Sfânt. Mai devreme sau mai târziu ne vom da seama că Domnul este un Dumnezeu al metodei, şi că toţi aceia care Îl aşteaptă sunt binecuvântaţi.

Înainte să putem trăi viaţa lipsită de amestec şi să încetăm să mai fim creştini fireşti, ci spirituali, trebuie să vrem să cunoaştem gradul de extindere al amestecului în propriul caracter, pentru că inima nu este îndurerată de lucrul pe care nu îl vede. Înainte să-L invităm pe Dumnezeu să ne cerceteze, haideţi să ne oprim şi să ne întrebăm dacă vrem ca El să facă o lucrare profundă în vederea descoperirii sinelui, indiferent cât de dureroasă şi umilitoare ar putea fi. Dacă nu, ar fi mai bine să nu începem; pentru că e mai bine să fii fără lumină decât să o ai şi să fii neascultător.

Din motive evidente, nici o ramură a cunoaşterii nu este atât de neglijată ca aceea a cunoaşterii sinelui. În alte ştiinţe cunoaşterea flatează vanitatea inimii nesfinţite; îi înalţă pe oameni în ochii celorlalţi, le măreşte influenţa în lume. Dar adevărata descoperire a sinelui răneşte mândria noastră şi distruge opinia bună pe care ne-am format-o despre noi şi pe care o preţuim. Putem fi pricepuţi în orice altă ştiinţă şi ignoranţi în aceasta. Putem fi pricepuţi în a calcula mişcările corpurilor cereşti şi să nu ştim nimic despre mişcările propriei noastre naturi păcătoase. Putem fi în stare să ne aşezăm piciorul pe un pisc montan unde niciun alt picior uman nu a călcat şi să fim, totuşi, ignoranţi cu privire la dimensiunile muntelui negru al eului din inima noastră. Putem fi în stare, prin analiză chimică, să detectăm şi să descompunem substanţa materiei din jurul nostru şi, totuşi, să nu analizăm niciodată motivele prin care suntem influenţaţi, şi care colorează şi murdăresc întregul nostru comportament.

Trăim într-un secol al lipsei de profunzime, al superficialităţii, şi posedăm o capacitate minunată de a ne auto-înşela. Duşmanul consideră această capacitate ca fiind una dintre cele mai eficiente arme pentru distrugerea sufletelor oamenilor.

Dragostea noastră pentru linişte şi lipsa dispoziţiei noastre de a fi deranjaţi ne fac să evităm rugăciunea: "Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei" (Psalmul 139:23, 24). Oricât de dureroase şi umilitoare pot fi cercetarea şi expunerea, însuşi începutul unei vieţi care este în totalitate pentru Dumnezeu atârnă de faptul de a fi absolut oneşti cu El în ceea ce priveşte starea noastră spirituală actuală.