Călător pe vasul morții - 74 de zile pe Struma

Touvia Carmely este un scenarist și scriitor israelian, născut la București, în 1930 – pe numele românesc de Tobias Săpunaru – emigrat în Israel în 1950 și care nu a avut vreo tangență personală, nici colaterală, cu naufragiații de pe „Struma”. Dar, ca mulți alți autori dedicați aflării adevărului despre cauzele care au dus la acest deznodământ nefericit, el a pornit în cercetare, ca într-o aventură a cunoașterii, și a scris, nu una, ci patru sau cinci cărți dedicate acestei teme, în engleză și română, la fiecare adăugând noile lui descoperiri privind complicatele dedesubturi ale tragicei întâmplări. Destinul a 759 de oameni scufundați odată cu acest vas, la 24 februarie 1942, a cutremurat lumea. Iar un răspuns oficial din partea uneia din țările implicate în această încrengătură de vinovății și tergiversări (România, Turcia, Marea Britanie, Germania, Rusia), nu a venit nici până astăzi. Autorul și-a închipuit o familie de evrei români care locuiau în Istanbul, au venit la părinți, la București, și n-au mai putut pleca din cauza războiului, pe căi normale, astfel încât au fost nevoiți să accepte voiajul cu vaporul emigranților care mergeau în Palestina, ei urmând să coboare la Istanbul. Este modalitatea prin care autorul tratează acest subiect din afară, neimplicat fiind, nici măcar prin personajele sale, cu eroii „Strumei” – și totuși, atât de tragic împărtășindu-le soarta. Povestea reală a „Strumei” s-a spus și s-a repetat de nenumărate ori în acest răstimp, dar poate niciodată nu este prea mult pentru a deștepta memoria colectivă. Este o poveste cu final tragic, dar care, de la început și până la sfârșit, frizează absurdul. Chiar și acum, după 75 de ani, dacă o demontezi, poți constata că fiecare verigă a avut partea ei de disperare și speranță, de sublim și ridicol în același timp. Încât stai și te întrebi cum e posibil ca aproape 800 de oameni, majoritatea intelectuali, oameni cu stare – fiindcă un bilet de călătorie pe „Struma” costa, la vremea aceea, cât un apartament în București – nu și-au dat seama că sunt jalnic păcăliți, deși același lucru s-a întâmplat și altora, înaintea lor, care au rămas și fără bani și cu călătoria contramandată! Deși… afișul-reclamă cu vasul „Queen Mary” era pus în vitrină doar ca să „ia ochii”, nava repartizată lor era de fapt un barcaz recondiționat, impropriu călătoriei pe mare, care până atunci transportase doar animale în cursele de coastă din Bulgaria, iar motorul care trebuia să o propulseze era cumpărat de la un escroc din Galați, care de fapt îl scosese din Dunăre, de la o navă scufundată… Unii s-au retras, aflând starea precară a ambarcațiunii, totuși majoritatea a mers mai departe, ignorând pericolele. Deși… vasul a fost încărcat de zece ori cât capacitatea lui, iar condițiile în care urmau să călătorească – ticsiți, fără apă suficientă, nici potabilă, nici de spălat, cu câteva WC-uri pe punte în bătaia vântului, fără mâncare destulă, fără carburant, cu motorul stricat… Ce să mai vorbim, nimic nu le-a mers ca lumea acestor oameni disperați, alungați de legile restrictive, care nu-și doreau decât să ajungă într-un loc sigur, unde să nu se mai teamă de moarte. Și li s-a spus: călătoria va fi numai până la Istanbul, după care, fiecare se descurcă cum poate, să ajungă în Palestina cu…trenul, prin Turcia asiatică. Problema e că nici acolo nu-i aștepta nimeni cu brațele deschise, arabii, deținătorii petrolului în zonă, presau englezii să nu încurajeze emigrarea everilor, așa că „Declarația Balfour”, prin care Marea Britanie promitea evreilor sprijin pentru a-și întemeia o țară în Palestina, a rămas o vorbă-n vânt. Dorința de a părăsi România și Europa, de frica prigoanei nemților, era însă atât de puternică, încât niciun rău nu li se mai părea de nesuportat. Și nu condițiile de călătorie îi speriau cel mai mult, ci obținerea vizei de intrare în Palestina britanică. Plecau la drum și n-o aveau încă, erau emigranți ilegali!… Dar patronul vasului, grecul Pandelis, le promisese că va obține vizele pentru ei de la Istanbul, când vor ajunge acolo. Simplu, nu? Altă „vrabie de pe gard”! -- text de Violeta Ionescu [baabel.ro]